România a făcut progrese importante în recunoașterea dreptului copiilor de a participa la deciziile publice care îi privesc. Adoptarea Legii nr. 295/2024 marchează o schimbare importantă în cadrul legislativ național, introducând pentru prima dată obligații explicite pentru autoritățile publice de a consulta copiii cu vârste între 14 și 18 ani și de a crea mecanisme permanente de participare. Cu toate acestea, existența unui cadru legislativ nu garantează și aplicarea sa, iar participarea copiilor la procesul decizional rămâne limitată, inegală și adesea dependentă de inițiative individuale sau de proiecte ale societății civile.
Până recent, participarea copiilor la viața publică era reglementată în principal prin legislația dedicată tinerilor, în special Legea nr. 350/2006, care recunoaște dreptul persoanelor cu vârste între 14 și 35 de ani de a se implica în viața publică și stabilește obligații de consultare pentru autorități. În paralel, participarea elevilor a fost consolidată prin mecanisme de reprezentare în școli, consilii ale elevilor și structuri consultative la nivel județean și național.
Adoptarea Legii nr. 295/2024 schimbă însă această abordare, prin recunoașterea participării copiilor ca un drept distinct, care trebuie respectat inclusiv în afara sistemului educațional. Începând cu anul 2025, Parlamentul, Guvernul, Administrația Prezidențială, autoritățile locale și instituțiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora au obligația de a organiza cel puțin o sesiune anuală de consultare cu copiii. Legea prevede, de asemenea, instituirea unor mecanisme permanente de consultare, desemnarea unor persoane responsabile de coordonarea participării copiilor și publicarea informațiilor despre oportunitățile de implicare într-un format accesibil acestora.
Este un pas important pentru România, care se numără printre puținele state cu un cadru legislativ dedicat participării copiilor la deciziile publice dincolo de sectorul educațional. Dar această evoluție ridică și o serie de întrebări: În ce măsură sunt pregătite instituțiile publice să pună în aplicare noile obligații? Ce mecanisme de participare există deja și cât de accesibile sunt acestea? Și, mai ales, în ce măsură opiniile copiilor ajung să influențeze deciziile care le afectează viața?
Cum participă copiii la deciziile publice în România? Ce am analizat
În cadrul proiectului european ChildACT+, am realizat un raport național privind participarea copiilor la procesul decizional din România, analizând atât evoluția cadrului legislativ și instituțional, cât și experiențele copiilor și ale organizațiilor care lucrează pentru promovarea drepturilor acestora.
Ne-am propus să înțelegem cum se traduce dreptul la participare în viața de zi cu zi, ce oportunități au copiii de a-și exprima opiniile în școli și în comunitățile lor și în ce măsură instituțiile publice dispun de mecanismele, resursele și capacitatea necesare pentru a le integra în procesul decizional.
Cercetarea combină analiza legislației și a politicilor publice cu interviuri, consultări cu organizații și reprezentanți ai copiilor, precum și o analiză a practicilor instituționale. Am realizat 14 interviuri cu copii cu vârste între 16 și 18 ani din București, Dorohoi și Sascut, pentru a surprinde experiențe din comunități urbane și rurale, dar și interviuri cu profesori și profesioniști implicați în susținerea participării copiilor.
Am organizat, de asemenea, un focus grup cu nouă reprezentanți ai organizațiilor și structurilor de participare a copiilor, inclusiv organizații neguvernamentale, organizații internaționale și reprezentanți ai consiliilor elevilor. Discuțiile au urmărit identificarea principalelor dificultăți de implementare, a exemplelor de bună practică și a măsurilor necesare pentru consolidarea participării copiilor.
Complementar, am transmis 70 de solicitări de informații publice către autorități locale și centrale, pentru a analiza existența mecanismelor de consultare, modul în care acestea funcționează și măsurile adoptate pentru aplicarea noilor obligații legislative. Am primit răspunsuri de la 14 instituții publice, ceea ce a limitat posibilitatea unei evaluări sistematice, dar a evidențiat și dificultățile de documentare și monitorizare a participării copiilor la nivel instituțional.
Ce ne arată cercetarea: un cadru legislativ ambițios, dar o participare încă limitată
Principala concluzie a raportului este că România dispune astăzi de un cadru legislativ relativ cuprinzător pentru participarea copiilor și tinerilor, însă aplicarea acestuia rămâne inegală și depinde în mare măsură de voința politică, de capacitatea instituțională și de implicarea organizațiilor societății civile.
Deși legislația stabilește obligații de consultare, nu există încă un sistem național de monitorizare care să permită evaluarea modului în care autoritățile le respectă. Ghidurile metodologice adoptate în 2025 oferă instrucțiuni pentru organizarea și raportarea consultărilor, dar nu stabilesc un mecanism de supraveghere și evaluare a implementării legii. În lipsa unor indicatori comuni, a unor evaluări periodice și a unor date publice, este dificil de stabilit nu doar câte instituții consultă copiii, ci și dacă aceste consultări au vreun impact asupra deciziilor publice.
Interviurile cu copiii arată, la rândul lor, o diferență importantă între participarea în mediul școlar și implicarea în deciziile comunității. Consiliile elevilor și consultările organizate în școli sunt mult mai cunoscute și mai accesibile, în timp ce oportunitățile de participare la nivelul administrației locale rămân puțin vizibile. Dintre cei 14 copii intervievați, doar unul participase la o consultare publică, niciunul nu fusese implicat într-un proces de bugetare participativă, iar opt nu știau sau nu erau siguri cum ar putea comunica o propunere autorităților locale.
Dincolo de accesul la mecanismele de participare, copiii au subliniat și o altă problemă: diferența dintre a fi întrebat și a fi ascultat. Unsprezece dintre cei 14 participanți considerau că autoritățile locale consultă rareori copiii sau că o fac după ce deciziile au fost deja luate. În plus, aceștia primesc rareori informații despre ce se întâmplă cu propunerile lor sau despre motivele pentru care anumite idei sunt acceptate ori respinse.
„Suntem auziți, dar nu întotdeauna ascultați”, ne-a spus unul dintre copiii intervievați. Această observație surprinde una dintre problemele centrale identificate în cercetare: participarea nu poate fi redusă la simpla posibilitate de a exprima o opinie, ci presupune și existența unor mecanisme prin care aceasta să fie luată în considerare.
Raportul evidențiază și inegalități importante între comunități. Copiii din mediul rural și din comunitățile dezavantajate au acces la mai puține oportunități de participare, la mai puține informații și la un sprijin instituțional mai redus. În același timp, cadrul legislativ nu include suficiente măsuri specifice pentru a asigura participarea copiilor care se confruntă cu bariere sociale, economice, geografice sau legate de dizabilitate.
Există și modele care funcționează. Cum pot deveni acestea o practică obișnuită?
În ultimii ani, mai multe autorități locale, în parteneriat cu organizații ale societății civile, au dezvoltat mecanisme de participare care arată că implicarea copiilor în deciziile comunității este posibilă și poate depăși cadrul unor consultări punctuale.
Inițiativa UNICEF „Localități Prietene ale Copiilor”, programele de bugetare participativă pentru liceeni, precum cel lansat la Timișoara în 2025, sau inițiativele Com’ON oferă exemple de implicare a copiilor și tinerilor în identificarea problemelor locale, dezvoltarea unor propuneri, stabilirea priorităților și implementarea proiectelor.
Aceste exemple arată că participarea devine mai relevantă atunci când copiii sunt implicați pe tot parcursul procesului decizional, nu doar consultați într-o anumită etapă. Totuși, multe dintre aceste inițiative depind de finanțări externe, de implicarea organizațiilor neguvernamentale sau de angajamentul unor reprezentanți ai administrației locale. Ele rămân concentrate în special în orașele mai mari, cu resurse administrative și financiare mai importante, fără a constitui încă o practică instituțională răspândită la nivel național.
De la obligații legale la mecanisme de participare care funcționează
Provocarea pentru România nu mai este doar recunoașterea dreptului copiilor de a participa la deciziile publice, ci crearea condițiilor pentru ca acest drept să fie exercitat în mod real, în toate comunitățile.
Raportul propune dezvoltarea unui mecanism național de monitorizare și evaluare a aplicării legislației, cu indicatori comuni, raportări publice și responsabilități instituționale clare. În același timp, este nevoie de finanțare dedicată și predictibilă, de sprijin pentru autoritățile locale cu o capacitate administrativă redusă și de extinderea mecanismelor de participare care și-au demonstrat utilitatea.
Mai ales, participarea copiilor trebuie integrată în întregul proces de elaborare și implementare a politicilor publice, de la identificarea problemelor și formularea soluțiilor până la evaluarea rezultatelor. Consultarea nu ar trebui să fie un exercițiu izolat, organizat pentru îndeplinirea unei obligații administrative, ci parte a modului în care instituțiile publice iau decizii.
Următorii ani vor fi decisivi pentru a vedea dacă Legea nr. 295/2024 va reuși să transforme exemplele încă izolate de bună practică în mecanisme permanente de participare, accesibile copiilor din toate comunitățile. Pentru aceasta, autoritățile trebuie nu doar să creeze oportunități prin care copiii să își exprime opiniile, ci și să le arate în ce măsură contribuțiile lor influențează deciziile publice.
Raportul integral „ChildACT+ – Romanian National Report” poate fi consultat aici.
Raportul a fost realizat de Centrul Român de Politici Europene (CRPE) în cadrul proiectului european ChildACT+ – Child Action for Effective and Inclusive Local Policies, cofinanțat de Uniunea Europeană.