Politica Agricolă Comună

Cu mai bine de 50 de ani în urmă, Tratatul de la Roma a stabilit Politica Agricolă Comună (PAC) ca o prioritate a ceea ce ulterior va deveni Uniunea Europeană. Multă vreme, PAC a fost singura politică sectorială integrată. Cinci scopuri majore sunt prevăzute în Tratatul de la Roma pentru PAC:

 - să crească productivitatea agricolă

- să asigure un standard de viață decent pentru locuitorii din mediul rural

- să stabilizeze piețele agricole

- să asigure necesarul de alimente

- să asigure prețuri rezonabile la alimente

 Europa de astăzi arată cu totul diferit de Europa care a semnat acest tratat. Și totuși, PAC s-a schimbat prea puțin. Ponderea acestei politici în bugetul UE a scăzut de la aproximativ 70% în anii `80 la 40% în anii 2000, modul de plată a subvențiilor s-a schimbat, dinspre accentul pe producție (care a dus la surplusuri) la plata pe suprafața de teren deținută.

 Dezbaterea politică în jurul CAP tinde să fie conservatoare, cu puține personalități politice punând sub semnul întrebării utilitatea subvenționării masive a agriculturii în Europa. Spre deosebire de dezbaterea politică, cea academică este aproape unanimă în a considera că PAC a eșuat în atingerea obiectivelor mai sus menționate.

 În cele mai favorabile dintre evaluări, PAC este văzută ca o metodă foarte costisitoare de atingere parțială a unora dintre obiectivele mai sus menționate. Efectele colaterale negative sunt în schimb foarte bine documentate. Criticile aduse PAC urmăresc câteva direcții:

 - departe de a fi o plasă de siguranță pentru micii fermieri, idealizați de publicul larg, PAC susține mai ales fermele mari, industriale. Marii fermieri își însușesc partea leului din cheltuielile PAC: 20% dintre fermieri primesc 80% din subvenții.

 - contextul care a generat PAC  la începutul anilor '60 s-a schimbat radical.  Această critică  susține că în lumea globalizată în care trăim, preocupările legate de epuizarea stocurilor de hrană par să fie rămășițe redundante ale unei Europe marcate de războaie și foamete.

- PAC nu mai este un vehicul al integrării, ci o temă de tensiuni. Unii specialiști au subliniat că o politică comună în agricultură a reușit să prevină opoziția fermierilor față de integrarea europeană. Dar simpla idee că o categorie socială trebuie plătită pentru a susține proiectul european a generat îndoieli serioase. PAC obișnuia să fie dată ca exemplu, fiind prima politică sectorială complet integrată. După această logică, simpla ei existență  a fost una dintre cele mai importante realizări ale proiectului european.

 Având în vedere aceste critici, de ce este PAC atât de rezistentă la schimbări? Cele mai multe dintre explicații privesc

- design-ul instituțional european ca fiind unul care favorizează status-quo și

- puterea statelor cu sectoare agricole mari, influența establishment-ului pro-PAC în cadrul Comisiei si lobbying-ul agricol de la Bruxelles (Simon Hix s-a referit la aceastea ca fiind “triunghiul de fier” pro-PAC, în The Political system of the European Union, 2005).

 Discuțiile curente asupra PAC constituie una dintre cele mai importante dezbateri din acest moment în UE. România ar trebui să își construiască o poziție mai substanțială în acest domeniu, având în vedere  că agricultura este unul dintre cele mai importante sectoare interne, generând 12% din PNB. Aproximativ 30% din populația activă lucrează în agricultură, cei mai mulți în ferme de semi-subzistență, fără legătură cu piața.

 Una dintre cele mai proaste infrastructuri rurale din Europa afectează dezvoltarea agriculturii. Fermele de subzistență dețin în medie doar 1,5 hectare de pământ. Așa că orice decizie asupra reformării CAP luată la Bruxelles are un impact dramatic asupra peisajului economic și social din România.