Am fost la Varna la o conferința in cadrul unui program numit Black Sea Young Reformes Fellowship. Ideea programului este să vedem dacă se poate face ceva în regiune. După cum știți, lucrurile sunt foarte complicate: două conflicte înghețate (Transnistria și Nagorno-Karabakh), vreo trei granițe închise și un conflict puternic recent, lăsat cu invadarea Georgiei de către Rusia. Zona este împărțită între interesele NATO și ale Rusiei și cu implicații mult mai largi decât cele din aria geografică a regiunii. Pe aici curge spre Europa petrolul caspic iar invazia Georgiei de către Rusia este un cumul rezultat din orgoliile rusești regionale, ceea ce s-a întâmplat în Kosovo și o politică îndrăzneață de emancipare a Georgiei.
Am făcut enumerările de mai sus pentru a vă reaminti ce se întâmplă acolo și pentru că am nevoie de context pentru impresiile cu care am venit acasă:
- Chiar dacă UE încearcă sau alții încearcă să prezinte țările din jurul mării negre ca aparținând unei regiuni (vezi Black Sea Synergy), nu putem spune decât că avem de-a face cu o regiune economică sau de altă natură (în afara înțelesului geografic). Un armean ca să ajungă la Sofia trebuie să treacă mai întâi prin Viena.
- Schimburile economice între țările de-a lungul coastei Mării Negre sunt neglijabile (poate cu excepția acelora dintre Turcia și Rusia).
- Din punct de vedere politic lucrurile sunt blocate de Rusia și Turcia care nu vad cu ochi prea buni prezența UE în zonă. Rusia pentru că o deranjează „democratizarea” fostelor sale republici unite cu forța sub numele de Sovietice; Turcia (cred) pentru că simte că e bine să-și consolideze poziția în negocierile de aderare cu UE.
- Diferențele dintre țări sunt enorme (populație, forță, religie, etc) iar dialogul nu poate fi unul de pe poziții egale. Nimeni nu are credibilitate suficientă pentru a propune viziuni sau strategii, pentru a propune modele de dezvoltare. Chiar dacă este cea mai puternică țară din regiune, Rusia nu se poate impune decât prin frică. România a propus o Strategie de Marea Neagră dar a fost tratată cu spatele de Turcia.
- Cel mai credibil model de dezvoltare pentru țările mici este cel european (cel mai eficient model de colaborare între state din lume). UE își manifestă interesul pentru regiune (vrea securitate la propriile granițe, în vecinătatea sa), pune și bani la bătaie dar nu oferă perspectiva aderării, aceea care a fost adevăratul motor al reformelor de până în 2007 ale României și Bulgariei. În aceste codiții țările mici sunt dezorientate, mai ales după episodul NATO de la București concretizat doar în invazia Rusiei din Georgia.
Statele din regiune sunt nereformate sau au reforme făcute pe bucăți și bucăți. Sărăcia e mare, iar potențialul democratic este perceput de UE ca fiind mic. De aceea și europenii dar și americanii sunt mai interesați de stabilitatea zonei și nu de democratizarea ei și de relațiile cu Rusia, cu gazul ei cu tot.
Mie îmi pare rău de oamenii aia din zonă care seamănă cu noi românii din foarte multe puncte de vedere (mai multe decât ați vrea să știți, politic vorbind). Sunt însă sigur că dacă am avea răbdare și dacă acele state ar fi susținute și încurajate suficient, rezultatele vor apărea încet dar sigur: conflictele se vor disipa, granițele se vor deschide, oamenii și ar trăi în pace. S-a ma întamplat acest lucru și în altă parte. Totul a început cu Tratatul de la Roma din 1957.
Acum ei visează cum vism și noi la începutul anilor nouă zeci. Nici noi nu am avut până mult mai târziu perspectiva europenizarii. Prin comparație, din multe puncte de vedere (cele esențiale care țin de siguranța personală și libertăți), nouă ne este totusi bine și nici nu mai știm cum era înainte. Este ceea ce le doresc și lor, cel puțin…
Ciprian Ciucu
