Centrul Roman de Politici Europene

Reiau aici un editorial inclus in ultimul Policy Brief al CRPE.

De ce ar fi potrivit Tony Blair pentru Preşedinţia Consiliului European
 

Odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană trebuie să-și aleagă Președintele. Denumirea corectă este aceea de Președinte al Consiliului European,  iar această funcție va  înlocui sistemul  președinției  rotative  actuale  (fiecare  stat  membru  asigură  pe  o  perioadă  de  6  luni Președinția Consiliului).

Înainte de a discuta despre persoana potrivită acestei funcții, liderii europeni trebuie să se decidă cu privire la profilul acesteia și la ce anume se așteaptă de la cel ce va activa ca președinte permanent al Consiliului European și va reprezenta UE în relații externe – i) o voce puternică, o personalitate politică respectată și cunoscută care să se impună atât în interiorul Uniunii cât și ca reprezentant al acesteia, sau mai degrabă ii) un birocrat ce asigură echilibrul de putere între statele membre și conduce întâlnirile la nivel înalt?. În acest context România trebuie să se decidă cui va acorda votul pentru această poziție. Președintele se va alege cu votul majorității, iar România, prin persoana pe care  o  va  susține,  trimite  un mesaj  clar  cu  privire  la modul  în  care  percepe  viitorul  comun  al Uniunii.

Cel mai vehiculat nume pentru ocuparea postului de Președinte al Consiliului European este cel al
fostului premier britanic Tony Blair. Opiniile sunt foarte  împărțite, însă se pare că această cursă e
de  fapt  o  competiție  în  doi: Tony Blair  și  restul  candidaților. Fără  nici  o  îndoială  fostul  premier britanic este o personalitate cunoscută  și o voce puternică  în peisajul politic mondial,  însă există mulți lideri europeni care îl contestă pentru ocuparea acestei poziții. 

Criticii  susțin  că  primul  Președinte  al  UE  trebuie  să  provină  dintr-un  stat  care  a  demonstrat
loialitate  față  de  valorile  europene,  și  nicidecum  din Marea  Britanie  care  nu  folosește  moneda unică, nu este în zona Schengen și este recunoscută pentru euroscepticismul său. Pe de altă parte, i se mai reproșează  lui Blair apropierea de Statele Unite și susținerea fără rezerve a  intervenției din Irak.  Stânga  europeană  nu  este  nici  ea  foarte  încântată  de  fostul  premier  britanic,  reproșându-i reformele promovate intern, în opinia sa o adevărată abandonare a principiilor socialismului.

Argumentele  de  mai  sus  nu  sunt  însă  cele  mai  relevante  în  contextul  actual.  Dificultățile
întâmpinate de ratificarea tratatului de la Lisabona (vezi situația din Franța, Irlanda sau Cehia) arată că  cel  mai  probabil  Uniunea  nu  va  mai  trece  prin  procese  similare  prea  curând.  Sistemul instituțional actual trebuie să funcționeze coerent iar experiența arată că o Comisie Europeană este puternică atunci când președintele  ei  este o personalitate puternică. Principiul  se aplică  în genere instituţiilor europene: prevederile vagi din  tratate fac ca persoanele să umple funcţiile de conţinut.

Opiniile contestatarilor nu pot contrazice faptul că în acest moment Tony Blair este singura figură
cu  adevărat  importantă  care  aspiră  la  acest  post.  Niciunul  din  celelalte  nume  vehiculate  nu  au anvergura  britanicului.  Pentru  o  Uniune  Europeană  puternică,  este  nevoie  de  un președinte recunoscut,  cu  prestigiu  și  influență,  experiență  în  negocieri  la  acest  nivel,  un Mr.  Europe  care poate discuta de pe poziții egale cu liderii Statelor Unite, Rusiei sau Chinei.
România  trebuie  să  susțină  o Uniune  puternică,  cu  instituții  funcționale  și  cu  o  voce  unitară  și coerentă în relație cu partenerii externi. De aceea, candidatura lui Blair nu este importantă în sine, ci e importantă pentru contextul său instituţional: cu Blair, UE are şansa de a avea un post cu putere reală, cu un Preşedinte care creează agenda comună, nu se lasă doar condus.

Dragoș Dinu